După răsărit

După răsărit

Este o seară plăcută de vară, asemenea tuturor nopților petrecute sub clar de lună, pe malul mării Mediterane. Briza adie ușor, iar valurile lovesc lin țărmul, lăsând o spumă albă, feerică în urmă. Un greiere cântă stingher în depărtare, o odă a singurătății, un concert al suferinței, pe care oricum nimeni nu-l ascultă.

Medusa e întinsă pe nisipul încă fierbinte, încins din timpul după-amiezei de către soarele acum stins, apus. Somnul îi gâdilă genele—drumul parcus astăzi a fost lung și obositor, doar o mică parte din călătoria infinită, care a început când fata a fost izgonită de acasă, călătoria care nu se va mai termina niciodată, însă fără de care nu l-ar fi întâlnit pe Adonis, cavalerul care a crezut în ea. El a fost singurul destul de curajos încât să se apropie de ea, în seara în care toți sătenii au scuipat-o, în care a fost nevoită să se ascundă pe prispa unei case, iar norocul a făcut ca el să o zărescă printre picăturile de ploaie.

Dacă ai privi-o pe Medusa din depărtare, nu ți s-ar părea nimic neobișnuit—doar silueta unei fete, a unei luptătoare, poate, care, ostenită, s-a întins pe plaja nesfârșită, în căutarea câtorva clipe de beatitudine, de liniște și pace. Totuși, dacă te-ai apropia, pe lângă chipul neobișnuit de palid și hainele rupte, ai observa părul ei, adunătura de șerpi neascultători, cu ochii sclipind a răutate—părul ei, care i-a speriat și îndepărtat pe toți sătenii sau oamenii amabili, chiar atunci când Medusa avea mai mare nevoie de ajutor și îndrumări.

Chiar ș-așa, dragă cititor, nu cred că ai înțeles, din această succintă descriere, că, în ciuda răului și a egoismului răspândit de șerpi, Medusa nu era nimic mai mult decât o simplă copilă, care de abia a gustat din fructul vieții și care nu își putea explica apariția misterioaselor creaturi în părul său, o copilă care, lăsându-se purtată de cadența valurilor, visa o colibă modestă pe un vârf de munte, visa o familie și o viață. Ea încă nu înțelegea ce puteri au șerpii, nu știa că visele îi sunt zadarnice, că nu acesta e drumul pe care trebuie să îl urmeze.

Dintr-o dată, pe plajă se aud pași; trezindu-se din contemplare, fata se ridică de pe nisipul zgrunțuros și aleargă către brațele larg deschise, ale cavalerului—Adonis, ce se apropie în pas alergător spre ea. Acesta poartă un costum de bătălie, iar teama și agonia din privire i aruncă umbre pe chipul mult prea tânăr. Medusa îi observă îngrijorarea de pe față, îl privește și, spre uimirea ta, cititorule, dragostea împărtășită de cei doi îl protejează pe cavaler de veninul șerpilor, de răil din lume—da, veșnicul clișeu, doi tineri care se luptă împotriva tuturor, care sunt nedreptățiți de restul, intangibili și totuși fragili și maleabili.

-Mâine, atacăm Troia, rostește el, printre gâfâituri și suspine reprimate.

Nu sunt necesare mai multe cuvinte. Medusa înțelege pe dată că, de cum va răsări soarele, el va trebui să plece la bătălie, că timpul le e dușman. Cu tristețea copleșindu-le sufletele, cei doi îndrăgostiți petrec o ultimă noapte împreună, o seculară clipă pe care nu vor s-o piardă, o clipă de a cărei colțuri și-ar dori poată trae, să o dilate și s-o transforme în infinitate.

 Mult timp a trecut de atunci. După nouă luni în care pântecul i-a crescut treptat, Medusa și-a părăsit pruncul într-o pădure întunecată, și-a îngropat suferința în adâncul sufletului și, cu puțin ajutor din partea șerpilor din al său păr, a devenit monstrul hain, pe care și tu și eu îl cunoaștem mult prea bine. Cât despre cavaler, acesta a pierit în război, inima continuând să-i bată pentru preafrumoasa fată chiar și după moarte.

Evident că, așa cum se întâmplă în toate poveștile, pruncul a supraviețuit ș-a devenit un bărbat curajos și puternic, asemenea tatălui său, iar, într-o seară, pe când se întorcea de la vânătoare, în cale i-a ieșit Medusa, care, mai nemiloasă ca niciodată și totuși fără să se gândească prea mult la ceea ce face, l-a ațintit cu privirea, transformându-l într-o stană de piatră, într-un prizonier al timpului și al veșniciei,

Cu toate acestea, pentru o fracțiune de secundă, Medusa l-a privit în ochi și-a înțeles; a înțeles cine era el, care îi era povestea și, mai presus de toate, a înțeles că era prea târziu.  

Ilustrație: Ana Grama

Science of Insanity

Science of Insanity

“A nu fi bun la nimic” – Avantaj sau tragedie?

“A nu fi bun la nimic” – Avantaj sau tragedie?

0