Șase ani

Șase ani

La 6 ani, tata mă aștepta într-un aeroport dintr-o țară străină, iar eu mă simțeam de parcă eram puntea de legătură dintre el și mama, o distanță fizică ce nu putea oricum să o depășească pe cea psihică. Tata a plecat când aveam 3 ani, însă pe atunci eram prea mică să pot zbura fără mama, până la el. 

La 6 ani am zburat prima oară singură cu avionul, înconjurată de străini. La 16 ani zbor a 10-a oară singură cu avionul, înconjurată de străini. Mi-era frică. Mi-e frică să nu mă pierd, să pierd zborul, să nu ajung la timp. Ei au încredere în mine: ar trebui să mă descurc singură.Sunt însă singura care nu are îndeajuns de multă încredere în mine. Mă simt singură, mă agat de orice fărâmă de iubire sau încredere pe care o primesc cu o aparentă nepăsare de la cei pe care îi iubesc și eu. 

La 6 ani am început să cred că nu o să o mai văd niciodată pe mama, după ce își lua la revedere de la mine și mă încredința unor străini care aveau să mă poarte deasupra norilor până la tata. La 16 ani am început să îmi văd viața ca un aeroport. Sau mai degrabă, am început să mă văd pe mine însămi ca un aeroport.  

Mama mă ia în brațe, îmi spune să am grijă de mine. În jur, mult prea multă agitație, atât de multe suflete cu dor de ducă, încât propriul meu suflet nu mai putea să le ducă pe toate. De multe ori m-am gândit că nu mai pot să duc. Am iubit până m-a durut, am avut grijă de oameni fără să am grijă de mine. Am aflat atât de multe, am uitat și mai multe. Mi-am transformat creierul într-o gaură neagră care absoarbe totul, dar degeaba. Am vrut să îmi iau lumea în cap, dar m-a luat ea pe mine când am decolat pentru prima oară de pe aeroportul în formă de vioară. Acum mă pregătesc din nou să decolez. Mă gândesc la albastru. Sunt în avion. Zbor. Albastrul cerului mă poartă într-un vis frumos, în care mă întorc mereu la mama. Undeva între 6 și 16 ani, a apărut în viața mea albastrul mării, pe care îl iubesc mai mult decât orice fărâmă de adrenalină la decolarea unui avion Lufthansa. Când închid ochii, văd albastru. Când deschid ochii, văd albastru. Văd albastru în prietenii ce-mi sunt aproape de inimă, văd albastru în prima mea iubire. Văd albastru în degetele mele de la picioare care se mișcă ușor ca să îmi treacă amorțeala. La 6 ani, decolam cu avionul. La 16, ani decolez cu gândul.  

Îmi e străin orice om care vine să mă ia în brațe la întoarcere, după ore și ore de stat cu capul în nori. Îmi e străin pământul pe care pășesc pentru a 10-a oară, îmi e străin mirosul orașului pe care nu l-am mai simțit oricum, căci toți porii îmi erau înfundați de gânduri obsesive. 

Mi-am dorit să mă simt de parcă aparțin. Mi-am dorit să ajung pe balconul meu, să mă uit la apus și să uit. Să uit că sunt străină în orașul meu de suflet, să uit că sunt blocată cu picioarele pe pământ. Să uit că uneori îmi scapă printre degete iubire, grijă, inspirație, mai multă iubire. Să uit că uneori chiar nu pot lupta.  

Mi-am inscripționat pe suflet atât de multe cuvinte încât mi s-a înnegrit. Dacă de la tutun sau vorbe, asta nu știu. La sfârșit de 16 ani, încerc să îmi dau seama de tot. Nu pot.

 

Foto: Bianca Raicu 

The Dragon's Gem- Part 8- A secret tribe

The Dragon's Gem- Part 8- A secret tribe

0