Poate un înger

Poate un înger

Londra, 1838

Nu pot să mă opresc din a mă gândi la tine. Ultimele săptămâni au fost atât de grele! Știu că te voi vedea din nou, știu că te voi pierde din nou. Încerc să fiu optimist, să cred că de această dată lucrurile vor fi diferite, că vei trăi. Dar în adâncul meu, știu că finalul este mereu același.

Mereu devin agitat și nerăbdător în această perioadă. Nu te-am mai văzut de câteva secole bune. Nu mai știu exact cât. A trecut atât de mult timp de atunci! Erai prințesa Chinei, îți aduci aminte? Nu, normal că nu. Îmi este atât de dor de tine! Dorința de a te revedea este atât de arzătoare încât nu mă pot abține: încep să îți caut chipul în mulțime, sperând că îți voi vedea zâmbetul radiant. Încă nu l-am zărit, dar am răbdare. Te-am așteptat atât de mult timp, pot să o mai fac câteva zile.

                                                                         ***

Nu-mi venea să cred. Chiar erai acolo, în piață, cu o pălărie pe cap și un coș plin cu fructe. Te uitai în jur, încercând să găsești cele mai proaspete mere. Privirea ta ce se uita în toate părțile mi-a dat de înțeles asta. Și, deși știam că nu fac bine, m-am prefăcut într-un vânzător de mere, cu cele mai frumoase fructe din întreaga piață. Erai la fel de frumoasă ca întotdeauna. Am vrut să vin spre tine, să mă uit în ochii aceia sclipitori, să te iau în brațe și să îți spun cât de mult te iubesc. Dar nu a fost nevoie, căci imediat cum m-ai zărit ai venit la mine. M-ai întrebat cât costă merele. Felul în care mă priveai m-a făcut să cred că mă recunoști. Știam ce va urma, dar, încă sperând naiv ca lanțul întâmplărilor să se rupă și să intervină un alt final, am zâmbit și ți-am oferit merele pe gratis. Cu ochii aceia mari și plini de lumină și căldură, mi-ai mulțumit și mi-ai spus că sunt o binecuvântare, căci nu mai aveai suficienți bani și tânjeai de mult după niște fructe gustoase. La auzul acestor vorbe, nu am putut rezista: "Sau poate un înger", am șoptit. Bănuiesc că m-ai auzit căci te-ai uitat la mine ciudat, de parcă mă credeai pe cuvânt. Mi-ai mulțumit din nou și ai plecat, dar nu înainte de a mai furișa o privire spre mine. Iar apoi, ai dispărut… .

                                                                         ***

Viața mea nu este atât de ușoară. Știu că sunt blestemat să fiu îndrăgostit de tine, dar să te pierd de fiecare dată când te văd. Nu pot schimba nimic, finalul va fi mereu același. Te caut, te văd, dispari; trec secole întregi, simt nevoia să te caut din nou, te regăsesc, te pierd iar. Ești mereu altă persoană, dar de fiecare dată persoana pe care o iubesc. Iar eu sunt un înger. Îngerul tău.

 

Lisabona, 2018

Am intrat în cafenea în speranța de a mă calma și de a-mi lua gândul de la tine, doar pentru a da nas în nas cu subiectul neliniștii mele. Literalmente. Am intrat unul în celălalt și ți-ai vărsat cafeaua. Ți-am cumpărat una nouă.

- Îmi pare sincer rău, nu mă uitam pe unde merg, am spus tremurând.

-Este în regulă, ai răspuns cu un glas cald. Mi-ai cumpărat o cafea nouă, așa că nu mă plâng, ai continuat, schițând un zâmbet timid.

Am realizat cât de mult mi-ai lipsit. Ți-am zâmbit înapoi și, fără să vreau, m-am pierdut în ochii tăi. Oare îţi aduci aminte de mine?

-Scuze, dar ne-am mai întâlnit până acum? Îmi-îmi pari foarte cunoscut, te-ai bâlbâit.

-Nu, nu cred. Poate ne ştim dintr-o altă viaţă, am încercat eu să glumesc. Dar nu glumeam. Ai surâs.

După ce ți-ai terminat cafeaua ți-am propus să ne plimbăm prin parc. Ai acceptat. Știam că îți va face plăcere, iubești natura. Pe drum am avut șansa să ne cunoaștem mai bine, sau, mai degrabă, să mă recunoști. Ajunși în parc, am trecut pe lângă o tufă de liliac. Am cules o crenguţă şi ţi-am oferit-o. "Sunt preferaţii mei", ai zambit. "Știu", ți-am zis. Te-ai uitat la mine nedumerită și ai continuat să mergi.

Am mai stat puțin în parc, plimbându-ne și purtând mici conversații. Într-un final, ai spus că trebuie să pleci la muncă, dar că vrei să mă vezi din nou. Ai propus să ne întâlnim ziua următoare lângă tufa de liliac. Știam că nu se va întâmpla, însă nu aveam ce pierde acceptând. Înainte să îți iei la revedere, m-ai întrebat din nou dacă ne-am mai cunoscut. Am dat același răspuns, pe un ton glumeț: “Poate într-o altă viață.”, dar nu ai băgat de seamă, ți-ai luat la revedere și ai plecat grăbită. Privind cum te îndepărtezi, am început să mă gândesc că te voi pierde din nou, că mă vei uita și că va trebui din nou să trăiesc secole întregi fără tine.

Ziua următoare, totuși, am venit la tufă. Am rupt un liliac ca să ți-l dau, deși nu credeam că voi avea ocazia. Te-am așteptat. Nu veneai. Am încercat să creez scenarii, deși nu credeam în ele: poate e trafic, poate nu mai găsești tufa. Dar știam că motivul pentru care nu apari este acelaşi ca întotdeauna. Totul o ia de la capăt.

După o vreme au început să mă doară picioarele. M-am uitat la ceas. Trecuseră aproape două ore. Am simțit cum mi se frânge inima. Ultima speranță s-a stins, te-am pierdut și de această dată. M-am întors pe călcâie, pregătit să cutreier lumea în lung și în lat, ani și ani până să te revăd. La ce mă așteptam până la urmă? De ce ar fi fost acum diferit? Mereu te pierd. Mereu te aștept. Mereu te găsesc și mereu te pierd din nou. Am inspirat adânc, încercând să îmi țin lacrimile în frâu.

-Hei, stai! Nu pleca! ți-am auzit vocea din spate. Gâfâiai. Inima mi-a stat în loc.

-Îmi pare rău că am întârziat, am avut o problemă la muncă. M-am întors și… erai acolo. Cu zâmbetul radiant și ochii căprui, sclipitori: erai chiar acolo. Lângă mine. În acel moment am simțit că tu ești de fapt îngerul meu.

Ilustrație: Ioana Oancea

Realitate alternativă?

Realitate alternativă?

Impresii despre Bologna

Impresii despre Bologna

0