Despre maturizare și piersici în “Call me by your name”

Despre maturizare și piersici în “Call me by your name”

 Lumină, ingenuitate, erudiție și durere. Dacă ar trebui să reduc ultimul film al lui Luca Guadanigno la câțiva termeni cheie, aceștia ar fi. Drama nominalizată de 4 ori la Oscar pornește de la un „setting” ce ne îndeamnă să o clasăm în două subgenuri puternice: „coming of age” și „queer”, din care împrumută   caracteristici, fără a se supune vreunui tipar. În idilica Italie rurală din ’83, un cadru deopotrivă letargic și ravisant, refugiu al unei familii de intelectuali, pătrunde un student american, Oliver (Armie Hammer), spre a-i fi asistent tatălui lui Elio (Thimotée Chalamet, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal), un tânăr modelat din polivalența și rafinamentul părinților săi, care mai are încă de învățat despre sine. Legătura dintre cei doi se naște și avansează natural, într-un joc atent bazat pe simbolistică, referințe optzeciste și o coloană sonoră impecabilă.

 

Mai mult decât o poveste queer

Cu toate că se înscrie și este un omagiu adus cinemtografiei LGBTQ+ , care câștigă tot mai mult teren în mainstream în ultimii ani (fapt scos în evidență de reacțiile vehemente ale opoziției prin manifestările din cinematografe independente la proiecția unor filme de acest fel), să definim capodopera lui Guadanigno, restrictiv, în acest gen de film ar altera înțelesul său. Nu ni se dezvăluie niciodată în ce orientări se încadrează cei doi protagoniști, știm doar că fascinația lor reciprocă este reală, raw și surclasează aceste canoane. Amândoi aparțin unei lumi intelectuale, înțelegerea lor este la nivel metafizic și se realizează în fizic într-o doză ideală, neexagerată. Cei din jur nu se opun, coexistă într-un plan separat. Povestea trebuie abstractizată și asimilată fără a te pierde în detaliile acestui plan, precum genul sau diferența de vârstă.  

 

Un ars amandi dezvăluit prin simboluri

Tensiunea se construiește treptat, antrenată de simboluri care pot scăpa privitorului neexperimentat, și scene atent construite. A personal favorite, scena de la discotecă, în care Oliver își dansează sufletul pe  „Love my way” de Psychedelic Furs, emanând pasiune în toate nuanțele posibile, în timp ce Elio îl privește de la distanță, intrigat. Scena setează raportul celor doi, alternat și urmărit pe tot parcursul filmului. Nu numai că prefigurează prin detalii parcursul peliculei, dar întregul cadru este reluat către final, în alte circumstanțe, dar aceleași poziții, demonstrând încă o dată măiestria lui Guadaningno prin această simetrie. Într-un plan secund, pe tot parcursul filmului apar muște, justificate de circumstanțe, dar care arată, prin omniprezentă lor, în mod subtil, distrugere, mucegai, în sens metaforic. Acest substrat este susținut de rănile fizice etalate de cei doi protagoniști pe parcursul jocului seducției: sângerările lui Elio și julitura lui Oliver preced apropierea lor. Niciun detaliu nu este ales la întâmplare. Controversata scenă cu piersica - alt element recurent în vizualul filmului - pune în centrul atenției un simbol al sexualității precoce.

 

O dramă multidimensională

Un element care plusează atmosfera generală a filmului este coloana sonoră de zile mari, care nu numai că permite desfășurarea poveștii într-o altă dimensiune, dar te determină să îți petreci zilele următoare ascultând amestecul de 80s jams și melodii originale, lirice și dureroase ale lui Sufjan Stevens, care a primit și o nominalizare Oscar Original Song pentru Mystery of love. Ciclul său de cântece pentru Call me by your name alcătuiește un tablou unitar de viitoare secvențe iconice. Futile devices pentru scena în care vedem pelicula derulându-se pe ecran peste chipul lui Elio, amprenta personală a regizorului Italian, dar mai ales scena finală, în care Visions of Gideon (bazat pe mitul biblic omonim, care determină sintagma drept bucuria de a fi fost implicat în ceva frumos, dar temporar) se aude pe fundal, în timp ce Chalamet oferă una dintre cele mai dureroase și expresive scene pe care le-am văzut vreodată și ar trebui “predată” în școlile de actorie.

 

De ce trebuie să-l vezi?

Call me by your name este un must-see nu numai pentru cei înverșunați genului, ci și pentru oricine, datorită măiestriei și rafinamentului regizoral, al personajelor conturate impresionant de real, chiar și cele aflate în afara sferei de interes direct (de menționat monologul final al tatălui lui Eliot), dar și pentru sentimentul de durere autentică ce rămâne după.   

Sursa imagine : https://www.pinterest.co.uk/pin/493425702917301641/ 

Nopți în Rodanthe (recenzie)

Nopți în Rodanthe (recenzie)

Darkest Hour sau ziua în care Anglia și-a ales salvatorul

Darkest Hour sau ziua în care Anglia și-a ales salvatorul

0