Singurătatea e un loc

Singurătatea e un loc

SINGURĂTATE,  singurătăți, s. f. Faptul de a fi singur; starea celui care trăiește singuratic.

Cred ca singurătatea e mai mult decât o stare. Cred că e un fel de provocare. În toți anii în care am analizat și explicitat cuvinte, singurătatea a fost singura de care m-am ferit cu o oarecare ciudă, dar pe care am și privit-o de la depărtare cu familiaritate.

Ce înseamnă singurătatea pentru mine?

Cum definești cu adevărat ceva atât de intangibil, și totuși așa prezent în propria-ți viață?

Nu știu. Dar m-am hotărât să încerc.

Sensul acestui cuvânt a devenit pentru mine o omidă schimbătoare și înșelătoare, târându-se obsedant peste pereții minții mele. Ani și ani de muncă, sute de definiții date de alții nu au putut să înlăture ceața ce înconjoară termenul de singurătate.

Dar în sfârșit, am înțeles!

Am înțeles, am înțeles de când am pășit în această casă veche, ba nu, de când am văzut această casă veche.

Ba nu.

De când am făcut decizia să o cumpăr, auzind că e bântuită.

Când am venit, plictisit și dezinteresat, să vizitez acest mic sat, nu plănuiam să fac ceva așa impulsiv. Dar pe măsură ce m-am lăsat pierdut pe îngustele străduțe victoriene, mă vedeam îndrăgostindu-mă din ce în ce mai mult de el. Casele erau înghesuite unele în altele, distingându-se prin contrastul puternic de culori și prin micile înflorituri arhitecturale. Aici un acoperiș verde închis, aici unul roșu, aici unul mov. Aici modeste coloane spiralate pe pridvor, aici miniaturi de gargui intimidante. Aici flori de un galben aprins la pervaz, aici o colivie constrângând un canar înțepat și vorbăreț. Era ca și cum clădirile se aflau într-un dialog constant, o ceartă înfocată, o luptă pentru individualitate atât de captivantă și totuși atât de subtilă, încât nu m-am putut opri din mers, din privit.

Atunci am văzut-o, în zare, pe un deal jos la periferia satului, puțin mai izolată decât restul. Puțin mai veche, puțin mai neinteresantă și mai dărăpănată.

La fel ca mine.

Cu acest gând pulsându-mi vehement în creier, m-am băgat în vorbă cu niște localnici.

­­­— Ah, casa Wilhelmilor! E părăsită de mult. Veche și urâtă, nu merită renovată.

— Ca să nu mai zic sinistră. Toată familia a părăsit clădirea după ce a murit bătrânul Joseph Wilhelm.

—Senil, săracul!

— Într-adevăr, a murit nebun, dar măcar nu a fost singur. Familia a rămas profund îndurerată.

—Nebun? am întrebat. Cum așa?

Femeia a aruncat o privire precaută bărbatului, și acesta i-a încuviințat ușor din cap, înainte ca aceasta să continue, cu vocea redusă aproape de șoaptă:

—Vorba s-a împrăștiat în tot satul… . Nimeni nu vrea să o spună cu voce tare, dar nici cei mai îndrăzneți copii nu se mai aventurează aproape de casa aia… . Ultimele cuvinte ale bătrânului încă plutesc în vânt, ca un avertisment.

—Ce cuvinte?

—Delira, probabil. Vorbea despre spirite, despre cum nu era niciodată singur.

—„Această casă e bântuită” a zis bătrânul și a murit.

Așa am ajuns în posesia acestei case. Așa am ajuns să definesc în sfârșit singurătatea, așa cum am simțit-o din totdeauna.

Singurătatea e acasă.

Acasă.

ACASĂ adv. În sau spre casa în care locuiești. Aici, partea de lume cea mai binecuvântată, o parte din viață mai dragă decât restul.

Dincolo de geamul noii mele bucătării, un future zboară lin, bucurându-se de viața-i de nomad.

Doamne, cât îl invidiez!

Ilustrație: Post alone

Darkest Hour sau ziua în care Anglia și-a ales salvatorul

Darkest Hour sau ziua în care Anglia și-a ales salvatorul

Mix - Stars

Mix - Stars

0