O cicatrice de speranță

O cicatrice de speranță

Îmi aduc aminte. Îmi aduc aminte ca și când s-ar fi întâmplat acum câteva ore, minute.  Încă simt urma durerii când se schimbă vremea. Un surâs amar mi se strecoară pe buze când mă gândesc. A trecut atât de mult timp de atunci și totuși...

Îmi aduc aminte fiecare zi precum momentele unui coșmar. Fiecare detaliu. Dorința arzătoare de a pune capăt la tot. Și speranța. Un lucru atât de mărunt și totuși existent, care, involuntar, m-a făcut să merg mai departe - pentru mama, pentru micuța Ana, pentru familie. Legătura dintre noi a fost cea care ne-a ținut în viață. Trei generații ratacite; trei persoane unite printr-un legământ de sânge, căutându-și propriul loc în lume, departe de suferințele unui destin crud.

 M-am născut într-o țară al cărei regim politic a atins apogeul cruzimii. Șansele de a depăși acest teritoriu erau nule. Pentru o perioadă în care familia însemna unitate, a mea era destul de destrămată. O mamă iubitoare. O soră mai mică.  Un tată abuziv. Țipete, bătăi, uși trântite, vase sparte. O săptămâna normală. Nimeni nu avea dreptul la cuvânt cu excepția tatei - dacă pot numi așa o asemenea persoană, mai ales după tot ce a provocat acestei familii. Până într-o zi... o zi care le-a schimbat pe toate.

Era început de vara. Tata era la muncă. O aud pe mama cum se mișcă prin casă, îndreptându-se spre camera în care mă aflăm. Mă jucăm cu micuța Ana, învățând-o tablă înmulțirii. Era una dintre acele zile în care stăteam împreună și o ajutam cu lecțiile. Fiecare clipă alături de ea mi se părea de neprețuit, întrucât reprezentau singurele momente de liniște din familie. Mama deschide ușa. Acele 6 cuvinte rostite de ea încă îmi răsună în cap: ,, De mâine într-o săptămână plecăm. Împachetează.’’ Mai târziu, aveam să descopăr că un negustor, cunoștință veche de-a familiei, urmă să ne treacă granița pe mine, pe mama și pe Ana, ascunse fiind sub o prelata, și să ne ducă pe un alt meleag, unde vom găsi refugiu.

Am plecat în zori. Soarele de abia se zărea pe linia orizontului. Era liniște. O liniște plăcută. Cu geanta pe umăr, o strâng pe Ana de mânuță și o urmez pe mama ce se îndreaptă spre port. Arunc o ultimă privire spre casă - un amalgam de sentimente mă acaparează, dar le înăbuș. Nu îmi permit să le dau frâu liber. Câteva lacrimi îmi curg pe obraz. Grăbesc pasul. Peste vreo 20 de minute ajungem. Ne urcăm grăbite în barcă, uitându-ne îngrozite în  jur pentru a ne asigura că nu suntem văzute. Negustorul ne acoperă trupurile. După aproximativ 2 ore definitorii pentru viețile noastre, bărbatul ne anunță că putem ieși la suprafață. Ne aflăm în mijlocul oceanului. Nici urmă de pământ în jurul nostru. Am început să plâng de fericire.

Zilele treceau, iar chinul îndurat pe bucată aceea de lemn părea o ușurare comparat cu ceea ce trăisem în locul pe care odată îl numeam casă. Noaptea, mama stătea de veghe. O auzeam în surdină cum își înăbușea plânsul. De cele mai multe ori mă duceam să o iau în brațe și adormeam amândouă fără să ne dăm seama. Ziua, un zâmbet firav se așternea pe buzele fiecăreia. Eu și Ana încercam să adaptăm joculețele de acasă pe barcă pentru a face timpul să treacă mai rapid. Surâsul ei ne oferea o alinare provocată, în special, de inocența și de veselia ei. Simțeam cum libertatea ne aparține. Până și vânătăile începuseră să se risipească de pe brațele mamei. Foamete, frig, furtuni - le-am suferit pe toate pe rând. Dar eram împreună, îndreptându-ne spre o nouă viață și asta era tot ce conta. Disperarea și durerea mergeau mâna în mâna cu speranța. Nu de multe ori era să cădem pradă piraților. Și totuși, în acea ultimă dată, până și speranța îmi părăsise gândurile.

Apele erau tumultoase în acea zi. Se făcuse ora prânzului când am zărit un vas în depărtare. La început, nu l-am putut identifica, dar pe măsură ce se apropia, ne-am putut da cu ușurință seama că erau pirați. Se îndreptau spre noi. Oricât am încercat să scăpăm de ei, ne-au prins din urmă. Se aflau la câțiva metri depărtare. Vreo 5 persoane se uitau amenințător la noi. Aveau o oarecare lăcomie în privire. Au strigat la noi, dar nu le-am putut înțelege limba. La un moment dat, văzând că nu le răspundem cererilor, unul dintre aceștia a scos un pistol și l-a îndreptat spre micuța Ana. Nu am așteptat și m-am aruncat asupra ei. În următoarea secundă, arma este descărcată și agonia mă cuprinde. Glonțul îmi străpunsese umărul. Încă pot sa văd  privirea terifiată a Anei sau să aud urletul de neputință al mamei. Și, undeva, departe, un sunet înfundat începe să se facă sesizat. Am strigat. Un alt schimb de focuri a avut loc. O aud pe Ana plângând. Mă strânge în brațe. Încetul cu încetul, privirea mi se încețoșează și sunt aruncată în neant.

Când m-am trezit era zgomot în jurul meu. Mă aflăm într-un pat. Auzeam lumea cum se mișcă peste tot în jur. Deschid ochii. O văd pe mama cum zâmbește plină de ușurare. Mă îmbrățișează. O aud cum îmi șoptește: ,,Suntem în siguranță”. Izbucnesc în lacrimi.

Am fost inconștiență timp de o zi și jumătate. Micuța Ana mi-a povestit cum, după ce am leșinat, poliția marină s-a zărit la orizont și au gonit vasul piraților, luându-ne apoi și pe noi la bord. Negustorul, ce și-a riscat viață că să ne salveze, murise împușcat de către pirați. Când am auzit, o lacrimă mi-a curs pe obrazul stâng. Acel om și-a dat viață pentru noi și nu voi uita niciodată sacrificiul lui, promițându-mi că nu va fi în van. Poliția a hotărât să ne lase la tabăra unor refugiați din apropiere și imediat ce am ajuns acolo, am fost transportată la un spital din apropiere. Pierdusem mult sânge și aveam nevoie de recuperare pentru umăr, dar situația nu era gravă.

După 16 ani de chin și o luna de zile infinite rătăcind pe mare, puteam în sfasit simți adevărată libertate. În acel moment, am simțit cum lumea îmi aparține.

Ilustrație: Ana Miron

 

Elegy

Elegy

That's Us

That's Us

0