Odă pentru o străină

Odă pentru o străină

Prima oară când te-am văzut, eram pe o bancă, în parc. Aveai părul lung, lung și roz, ca florile de cais. Te jucai cu câinele tău, iar râsul tău părea să țină lumea în loc. Eu, în schimb, mă înecam încet în propria mea lume, fără să deranjez pe nimeni. Până te-ai uitat și tu la mine.

Când m-ai privit, luându-ți câinele alb și pufos, ca un norișor, în brațe, arătai ca o zână.  Mi-ai zâmbit și, pentru prima oară în luni întregi, am simțit că exist, în ochii tăi străini și lucioși. Nu te cunoșteam, nu erai decât o mască aleatorie, dar în momentul acela, erai un soare. Erai o grădină mare și parfumată, iar eu, un gândăcel.

14 secunde și jumătate. Atât ne-am privit reciproc, împărtășind povești și taine prin priviri. Și când te-ai întors, în sfarșit, cu spatele la mine, părul și fusta ta răsucindu-se sincron, sufletul meu era mai puțin albastru.

A doua oară ne-am întâlnit în autobuz. Stăteam pe locul din față, singur. Îmi adunam visurile și mi le înșiram în fața ochilor, ca niște rufe puse la uscat pe o sârmă subțire. La fiecare ușoară adiere, sârma mea părea să fie pe cale să cedeze. Îmi studiam ambițiile ca pe niște opere tragice de artă și încercam, în zadar, să mă agăț de ele.

 Atunci te-am zărit cu coada ochiului. Nu te recunoșteam. Uitasem de câinele tău pufos și de fusta ta și de părul tău lung. Dar nu mă poți învinui pentru asta. Arătai atât de diferit. Erai tunsă, acum părul tău era scurt și ardea ca o flacără îndârjită, roșie. Erai o total diferită străină, mușcându-ți buza în timp ce îți studiai dosarul, încercând să îți potolești umerii din a tremura sub greutatea rucsacului. Abia te zăream prin mulțimea de oameni îngrămădindu-se în jurul tău. Totuși, ți-ai croit drumul către mine (sau, mai bine zis, către scaunul liber de lângă mine…) și, când ți-ai ridicat ochii către mine, mi-ai zâmbit iar, instinctiv, ca unui vechi prieten. Atunci te-am recunoscut. Și cum puteam să nu te recunosc? În acel moment eram sigur că în lume nu existau ochi mai sclipitori, zâmbet mai luminat, gropițe mai pronunțate. Aveai pistrui presărați peste tot pe față, care arătau ca o constelație care și-a pierdut drumul prin spațiu, aterizând pe obrajii tăi. Am știut că ești tu. Și tu m-ai știut pe mine. Și mi-ai luat fiecare vis în parte și i-ai dat aripi.

A treia oară, eram o cochilie de om, goală și fragilă.Viața mea era în bucăți, bucăți risipite prin colțurile biroului părăsit, prin inimile oamenilor pe care i-am lăsat în urmă, printre frunzele copacilor din parcul unde ne-am întâlnit. Mi-am găsit locul pe bordura din fața blocului, căutând răspunsuri în stelele șterse de poluarea orașului. Luna era un ochi divin și când mă privea, îmi simțeam spatele mai îngreunat de toate eșecurile și imperfecțiunile vieții mele. O întrebam dacă din cioburile vieții mele mai poate crește ceva, iar ea tăcea cu încăpățânare. Și, dintr-o dată, ceva s-a stricat. Realitatea mea s-a stricat. Universul și omenirea și tot ce conta pentru mine… . Erau doar pixeli, doar forme. Mă simțeam ca cel mai singur om din lume, ca și cum am pierdut orice lucru și orice persoană la care țineam. Eram atât de singur! Și am plâns, pentru că nimic nu era acolo pentru mine. Doar figuri și forme moarte într-un cosmos infinit.

Atunci ai venit tu, fantomă, și mi-ai ucis toate gândurile și simțirile cu un chicot. De peste drum, te vedeam, înconjurată de forme colorate, ce îți șușoteau în continuu. Erai singura persoană, singurul lucru real. Erai mai prezentă decât oricine altcineva. Ți-ai lăsat părul să crească, și era verde, verde ca ochii mei înecați în lacrimi. Pentru o fracțiune de secundă, te uram. Te uram pentru că duceai o viață pe care nu o cunoșteam, dar despre care eram sigur că era infinit mai bună decât a mea. Te uram pentru părul tău mereu schimbător și pentru câinele tău pufos și pentru râsul tău care putea opri războaie și face florile să crească. Mi-ai auzit tânguirile și te-ai uitat la mine, iar toată îndârjirea m-a părăsit. Ți-ai lăsat prietenii în urmă, ai traversat strada și te-ai așezat lângă mine. Voiam să te întreb cum te cheamă. Dar n-ai zis nimic. Doar te-ai uitat la lună, până m-a lăsat în pace.  

Până să ne mai întâlnim, vor mai trece două luni. Nu mă gândeam la tine des, dar erai Atlas, ținându-mi lumea în spinare. Mi-am adunat cioburile inimii sparte și le-am învăluit în ghips, pe care l-am semnat: LUCRURILE SE POT STRICA, DAR ÎNCĂ POT SĂ CREASCĂ. Și mi-am ținut inima cu mine peste tot și i-am arătat răsăritul de la balconul apartamentului meu mic și surâsul prietenilor mei și bătrânul meu canar, cântând neobosit, și noua mea cămașă. Și de fiecare dată, creștea. Și a crescut până n-am mai putut să o iau cu mine, așa că am lăsat-o în mâinile tale, pentru că știam că vei avea grijă de ea.

Dar și tu ești om, nu-i așa? Și razele de soare suferă și am aflat asta când te-am văzut a patra oară, când tu erai cea care avea nevoie de o lună care să-ti lumineze calea când erai pierdută în noapte. Voisem să ies pe balcon câteva minute, să scap puțin de aerul greu al petrecerii, dar acolo erai tu. Rezemată de perete, analizându-ți fumul de țigară ca și cum firul lui gri era singurul lucru care te lega de lume. Nici nu ți-ai ridicat privirile când am venit. M-am așezat lângă tine, pe jos. Tăcerea a umplut deja un minut. Gura mea era făcută din sticlă, iar cuvintele mi se spărgeau pe vârful limbii, lăsându-mă singur cu toate lucrurile pe care voiam să ți le spun și cu pulsul meu accelerat. Dar atunci tu ți-ai rezemat capul de umărul meu și n-am mai avut timp să mă gândesc la nimic în afară de cât de bine îți mirosea părul lung, lila.

Ultima oară când ne-am întâlnit, eu eram cel mai străin. Eram o băutură mixtă, o treime entuziasm și două treimi melancolie. Mâinile mele erau aspre și calde, de la prea multe îmbrățișări cu prea mulți oameni. Ochii mei înlăcrimați abia îi cuprindeau cu totul, o mulțime de inimi bătând toate pentru mine, încurajându-mă să-mi urmez propriul drum, să-mi încep propria aventură. Și când am intrat în mașină, m-am gândit la tine. Mi-am lăsat încrederea la tine. Mă gândeam la ea și la cum nu mi-o voi recupera niciodată cu totul, în timp ce îmi porneam motorul.

Și atunci ai apărut din nou. Aveai părul alb, scurt din nou, ras pe o parte. Erai un ghiocel și îmi zâmbeai, gâfâind, pentru că a trebuit să alergi ca să ajungi la timp. Zâmbetul tău era atât de larg, încât pistruii îți păreau să danseze pe nasul încrețit. Mi-ai țipat numele și, când mi-a ajuns la urechi, știam că ai încredere în mine și mi-am simțit determinarea trezindu-se, scuturându-și leneșă capul și pornind mașina. Și așa am condus-o departe de tine. Departe.

Deci asta e pentru tine, floare metamorfică. Îți ofer gândurile mele și succesul meu și credința mea. Și regretul meu. Te regret. 

Pentru că abia la jumătatea drumului către noul oraș mi-am dat seama că încă nu îți știam numele.

Ilustrație: Post alone

Iarna, Despre Vamă

Iarna, Despre Vamă

Azi a fost OK.

Azi a fost OK.

0