Melancolie

Melancolie

Melancolia, spun unii, este sentimentul principal al sezonului rece. Așa o definesc.

Acum vremea îți arată capriciile dumneaei. Ploaia își are propriul cântec, dar parcă se împletește armonios cu orice ai asculta fie în căști, tainic pentru tine, fie deschis, împărțind această nouă creație ce, în fond, e a ta doar prin circumstanță. Vântul se alătură și el ploii în procesul creativ al simfoniei naturii, ca un fluier acompaniat de un oboi. 

Mereu am fost influențată de vreme. Acum vremea de afară e prielnică acelei stări contemplative a unui poet ce-și pierde momentan inspirația, dar o găsește la o cafea caldă pe muzica unui romancier. Poate noaptea pe notele “Nocturnelor” lui Chopin sau pe “Marșul slav” al lui Ceaikovski. Variațiunile muzicii lor îmi reflectă starea ca o oglindă.

Problema este că eu nu sunt o poetă, iar inspirația nu este ceea ce caut acum. Motivația îmi lipsește, iar vremea rece nu mă ajută. Oricât mi-ar plăcea mie muzica romanticilor, ea doar mă calmează, ceea ce este exact opusul a ceea ce vreau. Nu sunt acel om.

Mă simt pierdută în această stare ce mă seacă de energie. Oricâte prăjituri sau bomboane aș mânca, tot nu reușesc să devin acel copil al cărui motoraș folosește zahărul drept combustibil. Acel copil de care toți adulții se tem când vine vorba să-l protejeze. 

Cafeaua nici ea nu mă mai ajută. Mă îndepărtez de ea în favoarea ceaiului cald ce-mi încălzește corpul din cap până-n picioare. Mă îndepărtez de Ceaikovski în favoarea lui Mozart și de Chopin pentru Beethoven. Bach și orga lui îmi sunt buni prieteni. Notele grave mă scot din starea de reverie.

O trezire, precum a naturii primăvara, este tot ce îmi trebuie. Dar nu e primăvară, iar aerul nu se va încălzi prea curând. Dimineața, patul mă cheamă înapoi cu un glas jalnic ca al unui părăsit, dar îl las în fiecare dimineață împreună cu o bucățică a sufletului meu ca să-i țină de cald în absența mea.

Melancolia e starea pe care o simte o bunică atunci când vede pozele nepoților ei, iar gândul i se duce la tinerețe. Iar eu încă sunt tânără, așa că plec la o plimbare unde voi vedea cu ochii, având vântul rece drept companion, amândoi căutându-ne motivația, poate are de gând să ne dea și nouă o privire fugitivă.

Am reușit în sfârșit să-i captez atenția. Acum ce fac? Sfatul ei îl am, dar restul ține de mine. În lupta cu propria-mi stare, eu sunt generalul armatei mele. O armată al cărei unic membru sunt eu, dar pe care tot nu știu cum s-o conduc. Am decis. Chitara e cea mai bună armă pe care o am. Trei acorduri și cinci versuri, iar ploaia e doar un prieten, frigul nu mai există, iar eu ies victorioasă în lupta zilnică cu propriul sine, căci m-am convins să ies din acea stare ce încearcă să mă ducă în fiecare zi către un cerc vicios.

Ploaia continuă mărunt, iar eu îi mulțumesc. Mă spală sufletește de melancolia pe care o reneg. Ea nu mă controlează.

Sunt propriul meu stăpân.

Foto: Sabina Bonciu

Feţele iubirii

Feţele iubirii

Boogie în miezul Bucureștiului – un bar mai altfel

Boogie în miezul Bucureștiului – un bar mai altfel

0