Calibru 38

Calibru 38

Când intră în încăpere, toate privirile se îndreptară spre ea. Atunci și-a dat seama de faptul că este urmărită, și-a dat seama că fiecare secundă are valoarea incomensurabilă a unui ultimatum și că, printr-o tristă analogie la dorința ei de a fugi, i s-a oferit o șansă vitală.

  Helena s-a întors ușor sfidând privirile sufletelor pierdute care depindeau de ea și a fugit. Cizmele ei de armată păreau în contradicție cu trupul său firav, ieșind în evidență atunci când o puteai zări printre copacii unde păduri dese. Helena fugea printre frunze și picături de ploaie, în timp ce auzul îi era cuprins de strigăte disperate și de focuri de armă. Nu mai avea cale de întoarcere, toate cunoștințele sale cu un trecut negru și cu o minte și mai întunecată erau acum cufundate în acea dulce neființă la care ea însăși aspira, însă acea rugă a sinuciderii era un lux pe care nu și-l putea permite.

  Simțea că toată viața sa a devenit o întunecime care se oglindește în sine, o catifea neagră, o disperare palpabilă și desfigurată căreia îi tot căuta apogeul de la un timp. Simțea și simțea... Inima îi bătea din ce în ce mai tare când s-a împiedicat. S-a trezit din sfânta sa confesiune rostogolindu-se printre frunzele uscate ale unei seri de toamnă pe când se făcea din ce în ce mai frig, iar ea devenea din ce în ce mai tentată de un glonț salvator pentru inima sa care se zbate degeaba.

  S-a oprit pe jos, fiind acolo pentru o secundă i-a auzit venind, țipând. Nu le putea permite să o prindă și pe ea, nu acum când toți ceilalți prieteni aparenți ai săi și-au dat ultima suflare, s-au resemnat în fața sistemului cu care ea se lupta. S-a ridicat imediat, a continuat să alerge spre gardul care limita districtul său de pădurea în câmp deschis.

  Helena simțea cum urmăritorii ei din Garda Națională îi pierdeau urma când a scos cuțitul și a tăiat sârma gardului care o ținuse departe de orice ar putea realitatea însemna timp de 17 ani. Pătrunsese în afara districtului, lucru la care visa în tăcere încă de când era mică. Ea făcea parte din sufletele renegate de conducere, cei care fură, se ascund și suferă în tăcere, cei care se îndreaptă spre acea suferință absolută care îți arde trupul și care îți îngheață mintea.

  Pădurea de după gard era diferită, în ea se răsfrângea un sentiment de libertate, un sentiment ciudat, prea deplin și prea măreț, inaccesibil pentru hoți și ucigași. Sentimentul acesta era însoțit și de o profundă remușcare, de faptul că din cauza ei s-au sfârșit viețile a 7 oameni și de faptul că nu mai are acum o locuință, posibilitatea de a face rost de hrană sau o a doua persoană cu care să-și continue rutina de furt și crime.

  Acum, fata rămasă în mijlocul pădurii ruginii fugind de sistem cu un cuțit și un revolver de calibru 38 se gândea cum va rezista sufletul său damnat în mijlocul pădurii, sub cerul de plumb al toamnei haine.

  Brusc, și-a adus aminte de unul din ultimele momente ale lui Friedrich, cel mai bun prieten al său care a murit la doar 20 de ani din cauza unei supradoze de cloral hidrat. Pe când delira, Friedrich a amintit de o casă veche, o casă dincolo de district cu un acoperiș cărămiziu și o ușă șubredă din lemn. O fantomă a speranței a încolțit în sufletul fetei, iar Helena a început să urmeze cursul încet spre nord al pârâului care se desfășura parcă dintr-un fir de ață în dreapta unui stejar masiv.

  Adolescenta a urmat cursul apei până când s-a întunecat de tot, iar blițul telefonului, și așa descărcat, nu o mai ajuta. Atunci s-a hotărât să-l sune pe Ben, un sociopat în vârstă de 26 de ani, un vechi criminal în serie care s-a refugiat în afara districtului pentru a nu fi prins. Însăși Helena se temea de el, de metodele sale care depășesc cu mult inumanul și se gândea la cum ea ar fi putut deveni victima lui sau chiar el să cadă în abisul ochilor ei verzi, străpuns de unul din cele trei gloanțe fine de calibru 38. După ce telefonul sună de 2 ori, Helena auzi tresărind vocea joasă a lui Ben care părea să nu fie surprins de apelul fetei. Criminalul știa de moartea celorlalți 7, care erau deja condamnați, morți de mult pentru societate, știa de faptul că Helena scăpase, „cea mai simpatică ființă cu sânge rece” după cum o numea el. Fata nu mai era acum sigură de ce îl sunase... . Oare avea nevoie de susținerea unui alt nelegiuit? Nu, substratul era mult mai adânc, mai dur, mai inert și mai trist. Helena avea nevoie de ajutor, avea nevoie de un set nou de gloanțe, de un loc în care să stea și chiar de o potențială victimă.

  L-a întrebat pe Ben unde este și nu a primit un răspuns... . Atunci apelul s-a sfârșit, iar Helena a auzit niște pași apăsați. A recunoscut tăria cu care călca Ben, iar mai apoi răceala vocii lui și mâna sa subțire. După un an și jumătate, Helena a văzut iar acei ochi albaștri inexpresivi, același păr dezordonat și hainele rupte care au asupra lor amprenta anilor și a luptelor pentru viață, a crimelor și a jafurilor. Ben a condus-o timp de o oră spre vest până când au ajuns în fața unei clădiri vechi din piatră în care se auzea ecoul unor voci cu o tonalitate din ce în ce mai sumbră. Bărbatul o introducea pe Helena într-un alt grup de damnați, iar ea conștientiza că era timpul să fure ce putea și să fugă departe de Ben și de criminalii cărora le-ar putea fi victimă.

  Interiorul aducea cu un bar, una din clădirile în care renegații se întâlneau pentru trafic de droguri și lupte. Ceva părea totuși diferit, totul susținea atmosfera teribilă a unui masacru. Helena a alergat până la tejghea de unde a luat imediat un set de gloanțe, o jachetă groasă a vreunui client și o pungă ce părea a conține mâncare și a ieșit fugind în frigul nopții, îndepărtându-se spre dulcele și crudul nicăieri. Și-a pus gluga noii sale geci peste hanoracul negru furat acum 2 luni de la o fetiță amenințată cu moartea și s-a cufundat în vidul existenței sale mizerabile.

  După ce a mers mai bine de o oră, Helena s-a oprit la rădăcina unui copac ale cărui crengi păreau să se înalțe la nesfârșit, așteptând răsăritul. Se va lupta cu victimele sistemului care sunt acum victimele ei... . Crimele din necesitate nu erau nimic nou, jafurile la fel, dar crimele din plictiseală erau un lux, la fel ca propria moarte. De-a lungul drumului său, a dat de mai mulți fugari, de săraci și hoți, însă doar ea avea tăria de a merge mai departe spre nicăieri, acolo unde, poate o așteaptă sufletul ei pe care l-a pierdut acum mult timp, timp din ordinul anilor marcați de crime, iar odată cu ele, s-a pierdut pe sine, integritatea sa și ultima speranță la a fi un om stabil în afara sistemului. Helena s-a convins de faptul că sistemul înseamnă dezechilibru, iar ceea ce este în afara sistemului înseamnă haos și totuși, totul se poate termina cu un glonț... . Dacă s-a jucat cu creația unui anume Dumnezeu, oricum nu al ei, de ce nu s-ar juca cu propria condiție? Un criminal nu e mai presus, dar totuși, nici mai josnic și nici egal cu un „om”... . Un criminal nu e integrat, nu e acceptat, el este undeva între conștient și subconștient, între acțiune și dorință. Așa se gândea Helena stând la rădăcina unui copac. A sos din rucsac o foaie pe care a scris înclinat „Îmi pare rău.”, iar mâinile i-au alunecat pe trăgaci. Helena... a fost.... .

Foto: Mara Isvoranu

2018 Just Got Stranger

2018 Just Got Stranger

Vis. Vise. Visuri. -II-

Vis. Vise. Visuri. -II-

0