Trecători

Trecători

- Trecători, se apleacă la ureche și îți șoptește. Suntem trecători, Delia … hai să trecem împreună.
Nu ai nicio reacție, în timp ce silueta lui se contopește cu cea a portierei. Paralizezi. Inima se închide, simțurile amețesc. Te vezi fantomatic din depărtare iar în locul acela, lângă barul de pe strada cu grădina. Te vezi cum erai de fapt, un templu rigid din carne și oase. Un sarcofag bătrân care adăpostește o mumie egipteană antică. Un trup firav și împăiat.
“Suntem trecători” a zis, și ai deschis, brusc, ochii.
-Stai!  alergi ca nebuna, sărind pe bancheta din spate, încătușându-te în centuri de siguranță. Sunt aici. Cu tine, îi zâmbești printre lacrimi, să trecem împreună! El apasă pedala de accelerație, și treceți în viteză toată Europa de Est.
În puține momente din viața care a urmat ai realizat, de fapt, ce e cu tine. Dar ai încercat să deslușești mereu taine, să afli adevăruri. Și primul adevăr a fost că “treceți”. Timpul care îți este destinat reprezintă o fărâmă de nisip pe meleagurile veșniciei. Arid, dacă e simplu, aspru, dar nu tăios. Etern. Cu toate că își schimbă forma, reprezintă întotdeauna o entitate în sine. Mai mulți factori îl influențează. Cel mai important ești tu. Așadar, încerci să rămâi cu capul pe umeri, statornică, dar speri în același timp că, neașteptat, o să îți treacă un val înspumat deasupra capului.
Al doilea, a fost că deși treci, un lucru inevitabil și la fel de natural e să rămâi. Și îți dai seama că e așa în mașină, în Volvo-ul lui vișiniu, la câteva ore după ce ați plecat împreună.   Totul aleargă atât de repede în jurul vostru, luminile orașului și iarba, autostrada, stelele, celulele din corpul tău și oamenii. Știi că există un sfârșit, însă fiecare secundă  e un început pentru ceva mai bun. O simți! Acolo, înfășurată în pătură și cu centura strâns fixată, ești fericită. Iar asta nu pleacă decât odată cu tine. Și tu, bobul de nisip umed de sub tumultul valurilor, rămâi în loc.
Nu în cele din urmă, nu poți forțape cineva să stea. Așa cum părinții tăi, când au văzut scrisoarea de pe marginea patului, nu au bombănit după tine, nu te-au blestemat, ci au zâmbit printre lacrimi, dându-ți binecuvântarea să pleci. Așa cum nu poți să încătușezi un suflet cu lanțuri de iubire, ea insăși fiind cea aducătoare de libertate. Vezi zâmbetul lui îndepărtat, trist. Așa cum nu poți s-o obligi să “treceți” împreună.
Așadar, se uită descurajat la tine. Auzi cuvintele clar și limpede, întipărindu-se în minte ca pe o coală albă de hârtie. Un sunet sfâșietor se contopește cu zgomotul surd al motorului pornit și, după câteva minute, realizezi că e inima ta, care se rupe, și strigătul ce încearcă să-i lipească crăpăturile. De multe ori avem de ales, de cele mai multe ori nu.
Îi săruți obrajii.
Poate ați fi trecut împreună. Dacă ai fi ales să te urci în mașină de la bun început.

Foto: Monica Seiceanu

 

Honeymoon - Flash Fiction

Honeymoon - Flash Fiction

Tu de ce fugi?

Tu de ce fugi?

0