Între mare și vânt

Între mare și vânt

Cu toții simțim tristețe. Unii o simt când reflectează cu ochii țintă la ecranul telefonului, asupra unei iubiri care apune încet. Alții când vizionează, chiar dacă e pentru a zecea oară, “A walk to remember” și speră că Mandy Moore nu o să mai moară. Dar o face, și nu va fi ultima dată. Cei mai nefericiți dintre noi o simt la mare.

“But our love is like the wind” spune Shane West, îngândurat. “I can’t see it. But I can feel it!” și privește, melodramatic, linia universului. Iar noi, în acest articol, suntem de acord cu el.

Atunci mi-a apărut un semn de întrebare, care și-a găsit imediat un răspuns pe măsură. Dacă dragostea e ca vântul, atunci tristețea e ca marea. Tumultoasă, nimicitoare, înțesată cu talazuri. Calmă, liniștită. Poți naviga fără griji prea multe, poți încerca să îi înfrunți capriciile. Și de cele mai multe ori reușești. Dacă nu te aventurezi prea tare… sau dacă nu e prea calmă. Atunci e un semn clar că nu-i de bine.

Așadar, concluzionez astfel…tristețea e marea, iar dragostea e vânticelul care o mângâie la suprafață.   

 

E o melancolie nevăzută, un sentiment copleșitor de-a dreptul… întinderea asta de apă numită mare… îmi șifonează sufletul de fiecare dată când îi cuprind cu privirea orizontul. Și totuși, o fac cu plăcere de fiecare dată.

Pentru că există sarea din apă, care îmi formează cruste pe pielea arsă de la atâta amar de reflecție sub soare. În cinstea nisipul, poate murdar, poate plin de scoici care ți se înțepenesc în picioare sau de alge cu miros înțepător. Pentru că se lipește de tălpi mai repede decât se lipește apusul de mare, în august.

Fiindcă există el, și poate că există și ea… și poate stau împreună, cât tu citești articolul ăsta, sub bătaia brizei, în Vama Veche.  Trăiască marea și pupicii lor sărați!

Dar nu trebuie să îi uităm pe cei cărora le închinăm acest articol … el, poate ea, poate chiar eu…  ne uităm cu speranță spre valuri și înghițim toată marea cu privirea, inspirându-i adânc sarea. Încet-încet, stomacul se mișcă în ritmul valurilor. Și odată cu stomacul, și moliile din el.

 

Închei prin a vă aminti că în ciuda, sau mai bine zis datorită… libertății ei, marea omoară. Cu calm, sau poate pe furtună, e totuna. Prin libertatea pe care și-o asumă, manevrând cu iscusință neprevăzutul. Când nu ești pregătit, când te aștepți mai puțin, când o consideri prieten… te îneacă.

Și nu mai privești cu melancolie, nu mai încerci să găsești metafore… te lași pradă necunoscutului, inevitabilului și te resemnezi. Ajungi nisip și astfel devii tu însuți ceea ce ai contemplat atâta cu privirea.

Grafică: Emma Ionescu

Merlot

Merlot

Sunt doar un introvert

Sunt doar un introvert

0