Punct. Și de la capăt

Punct. Și de la capăt

“Cine și-a făcut eseul la română?”

“Lasa eseul. Avem test la mate azi!”

“Poftim?? AVEM TEST?”

“Haha, foarte amuzant. Asta ai spus și data trecută. Și ghici ce? Tot tu ai luat 10.”

“(…) și apoi mi-a spus că vrea să ne despărțim.”

“Vine proful! Lasă și tu chitara aia.”

”Mi-e foame…cand se sună?”

 

Vă sună familiar aceste replici? Ele sunt doar o mică parte din farmecul anilor de liceu. Printre teste, deadline-uri, proiecte sau voluntariate, reușim să găsim timp și pentru pasiunile noastre, ieșirile cu prietenii după ore – sau în timpul lor, după caz – și pentru multe alte momente care ne fac să zâmbim și să ne amintim cu drag de perioada adolescenței. Într-un cuvânt, creăm amintiri.

Vă invit, dragi cititori, să descoperim împreună emoțiile și sentimentele care definesc ultimele clipe ale anilor de liceu, povestite chiar de elevi ai clasei a 12-a.

 

Erich: Ultimul cloptel a fost un moment emoționant, atât pentru noi cât și pentru domnii profesori prezenți. A fost una din puținele dăți în care domnul diriginte a lăsat la o parte calmul său de fier și a susținut un discurs din “inima”, care a rezultat în șuvoaie de lacrimi pe chipurile noastre. 

Pe parcursul acestor 4 ani, am fost mereu împărțiți pe bisericuțe. Eu am încercat să mă înțeleg cât mai bine cu toți colegii mei, însă, în mod evident, au existat câțiva cu care am format o legătură mult mai strânsă. 

Clasa mea, însă, mereu a dat dovadă de maturitate, putând trece peste orice fel de tendință de izolare în grupulețe, în special în contextul participării noastre la diverse concursuri (parade de 9 mai, Lazarul prin ochii mei). Mereu membrii diferitelor bisericuțe au avut capacitatea de a comunica deschis și a colabora, iar dovada este reprezentată chiar de rezultatele acestor competiții.

În momentul de față, mă bucur că, de-a lungul acestor 4 ani, am avut parte de o serie de momente de-a dreptul memorabile, pe care le voi păstra mereu în suflet. Fie că e vorba de excursii, meciurile de fotbal cu dirigu’, „caterinca” de la orele de mate, sau momentele în care primeam lucrările la chimie, anii de liceu sunt presărați cu o puzderie de amintiri superbe, de neînlocuit.

 

Lorena: Ultimele zile de școală sunt, într-adevăr, un prilej de a medita asupra anilor petrecuți în liceu. Ultimii 4 ani m-au determinat să trec printr-un lung proces de maturizare, educare și am legat prietenii strânse. 

Nu m-am simțit, cu toate acestea, deosebit de atașată de colegi în această perioadă, deoarece știu că peste o perioadă de timp vom începe să ne uităm. Sunt genul de persoană care crede în modul în care o persoană te-a schimbat și nu este afectată neapărat când pleacă. Îmi apreciez colegii și știu că am avut momente mai dificile și vesele deopotrivă, însă toate acestea ne-au format pe noi în ziua de astăzi și ei vor dăinui, alături de noi, prin amintirile formate.

Personal, sunt foarte entuziasmată de ce va urmă după liceu. Sunt convinsă că provocările abia acum încep, că ne așteaptă pe toți o carieră sau chiar nenumărate reorientări profesionale, însă este viața palpitantă care ne face cu adevărat să trăim, iar repetând aceeași rutină zilnic (teme, școală, ieșit în centrul vechi), viața devine monotonă. Sunt entuziasmată de un nou început, de ceva nou.

În sfârșit, nu îmi este greu să îmi iau rămas bun de la Lazăr, colegi, profesori, însă ei vor rămâne permanent în amintirea mea.

Marius: Există un sentiment profund pe care îl trăiesc acum, care în primă fază mă zdruncină puternic și mă aruncă într-un fel de realitate vitregă, a sfârșitului iminent. E o trăire dură, o realitate care se mișcă de ceva timp mult prea repede, unde fiecare timp se înjumătățește alert. Structura mea emoțională e extrem de conservatoare, diger cu greutate momentele astea de încorsetare, fiind conștient de faptul că toate converg acum către final, aflându-mă neputincios, iată, să mai retușez ceva. În cea de-a doua fază mă liniștesc, îmi spun vorbe dulci, mă detensionez forțat și mă îmbăt cu idei romantice despre cât de frumos și încurajator trebuie sa fie noul început. Asta e, în mare, fotografia stării mele de la capătul celor patru ani de liceu. Emoția crește când regăsesc ideea că stau pe doisprezece ani de învățământ. Mă încearcă o oarecare nostalgie, datorată tot conștientizării ireversibilității timpului. Și îmi dau seama cât de mic sunt.

’’Ultimul Clopoțel’’, acest act ghinionist, de cele mai multe ori nefericit şi cu o lungă și păcătoasă perioadă de travaliu, sfârșește (sâc!) prin a ne lovi tot de o realitate cărnoasă, foarte verosimilă. Te uiți efectiv la colegii tăi de clasă, îi urmărești destul de circumspect ca la o ultimă analiză, poate ideea despărțirii îți conferă o ușoară stare de acalmie. Și dintr-o dată ți se strânge inima și îi vezi pe acei colegi, încă puști și puștoaice in memoria ta, într-un viitor incert, cu familie, copil in brațe, serviciu, tot tacâmul. E descurajantă imaginea, tocmai prin sinceritatea ei crudă.  Nimeni nu te-a pregătit pentru șocul ăsta. Știai undeva toate astea, dar nu te opriseși niciodată atât de concentrat asupra acestor gânduri. E ca o transă. Și toate transele se termină cândva.

Nu pot spune că regret faptul de a nu fi fost mai unit cu colegii mei. Ba s-a întâmplat opusul. A fost o uniune autentică, o uniune nu atât în planul ideilor și al marilor conspirații. Totul s-a bazat mai mult pe o empatie generală. Cred că am fost, și de ce nu încă suntem (lucrurile de factura trairilor se sting greu), un colectiv fundamentat pe emoție, pe mesaje non-verbale. Nu au trebuit spuse multe cuvinte, e un reglaj continuu de stări și afecțiune care mă bucură în adevăratul sens al cuvântului. Ăsta e un mare dar pe care Liceul Lazăr mi l-a făcut. Mi-a dat experiență în lucrul cu oamenii, prieteni și bucuria sufletului meu. În fond, totul se reduce la el, dragul de el – sufletul.

 

Ascultând poveștile celor de a XII-a, am retrăit o parte din emoțiile avute la final de clasa a VIII-a. Într-adevăr, cele două perioade nu pot fi comparate, însă ambele reprezintă etape esențiale în formarea noastră ca viitori adulți și sunt marcate de sentimente asemănătoare. 

 

Ana, elevă în clasa a IX-a, își amintește cu drag de acele momente:

Clasa a VIII-a ... Sunt multe de spus. Să începem cu faptul că ne cunoșteam de opt ani de zile.. Opt ani frumoși, de neuitat. Îmi aduc aminte până și certurile din clasa întâi cu cea mai bună prietenă, cu care, în prezent, sunt la fel de apropiată. Avem multe amintiri impreună. Atât bune, cât și rele, insă acum toate ne aduc zâmbetul pe buze. Cât despre ultimul clopoțel.. Este uluitor ce a fost în sufletele noastre și al doamnei diriginte. Am vizionat poze cu noi, am invitat toți profesorii clasei…ce a fost în sufletele noastre este greu de explicat în cuvinte.  Ne priveam cu alți ochi unii pe ceilalți. Dintre cei mai sensibili au plâns, printre ei numărandu-mă și eu. Au fost multe sentimente de nedescris. Apoi a urmat banchetul. Eram cu toții aranjați, fiecare cu ce avea mai bun. Ne-am distrat de minune în acea seară. La sfârșit, ne-am cuprins cu toții în brațe. Au fost opt ani nebuni, aș putea spune, cu supărări, cu lacrimi, dar mai ales cu bucurii. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș mai fi incă o dată clasa a VIII-a. 

 

După doi ani de liceu, vă mărturisesc că încă simt emoția și reticența primelor zile ca „boboc” ca și cum ar fi fost ieri. Acești ani pot trece atât de repede pe lângă tine, încât, parcă mâine te vezi absolvent, cu diploma în mână și cu „aripile” pregătite de zbor. Tu decizi când și cum o vei face.

Grafică: Emma Ionescu

Fericire pentru toată lumea 

Fericire pentru toată lumea 

Relația (im)perfectă

Relația (im)perfectă

0