Ne e frică de noi înșine

Ne e frică de noi înșine

Un cinematograf bătrân, Bulevardul Magheru, București. Va deveni în curând parcare. Răsuflă obosit și greu printre amintiri uitate și fire de praf.

Pe scaunul din ultimul rând, ea îi reflectă, cu o undă de solidaritate, ultimul film. Alb-negru.

Lumina difuză se proiectează pe ecranul grandios, imaginea devine blurată.

Ni se înfățișează, în cadrul principal, o masă din lemn noduros de stejar, dreptunghiulara, la care se alătură câteva scaune cu spătar, ocupate de trei individe asemănătoare. Ai zice că sunt persoane, întrucât comunică între ele și au trăsături umane, dar te înșeli. Sunt figurine de ceară.

Locul din capul mesei este liber. Un loc măreț, cu scaun înalt, căptușit cu catifea. Probabil roșie. Nu știm. Se aude un clopot, iar una dintre figurine se așeaza liniștită pe scaunul de catifea.

– Eu, rostește ea, consider ca viața nu este altceva decât iluzie și apoi moarte. Lumina albă și fața de dinăuntru a ochilor mei.

Chipul fetei este în prim-plan. În evidență ies ochii ei mari și goi. Pupila și irisul lipsesc.

– Mă obosește, spune cu glas rece, mă obosește să stau cu ochii deschiși și mă frământă  culorile. Doar alb și negru, negru și alb. De ce să colorezi o lume întreagă în primăvară când știi că după nu există decât nonculoare și putreziciunea trupului, printre râme și viermi?!

Fata din sală începe să strige către ecran:

 -Tu crezi în Dumnezeu. Numai pentru credință, chiar dacă este oarbă… Dumnezeu te va salva! Nu te va lăsa să cazi în abis!  Ai sufletul treaz și inima curată.

O voce străbate tăcerea de mormânt din încăpere, iar o altă siluetă se ridică. Un trup mai plin decât celelalte, molfăind un aparat dentar uzat. În ciuda aparențelor, zâmbetul ei este mai răutăcios decât al celeilalte, iar ochii ei mici, de sub niște ochelari urâți și groși, hipnotizează răutate.

–  Oamenii sunt atât de înguști, surâse ea. În viață, singurul lucru pe care reușești cu adevărat să îl faci… e să eșuezi! Pentru că așa sunteți voi creați, muritori nătângi, din imperfect! Din țărână și pământ, cum ai putea să te ridici chiar tu și să-ți atingi inălțimea țelurilor? Oamenii au fost născuți să moară… și atât!

 – Cât lupți și muncești pe brânci pentru ceea ce iți dorești, știi bine… nimic nu te poate opri! Limita lor e vârful Moldoveanu? A ta să fie dincolo de nori, rostește spectatoarea, calmă.

Însă filmul nu o asculta, ci decurgea înainte. Figurinele de ceară priveau senin.

– Eu, spuse ultima dintre ele, o să vorbesc despre singurătate.

Oamenii pleacă, parinții mor și prietenii te abandonează într-un final. Oamenii limitați, depindeți întotdeauna cu atâta ardoare unii de ceilalți… Ca în final să cădeți ca o frunză în mrejele vântului, să vă lăsați să alunecați într-o clipită.  Ce rost are să trăiești, dacă trebuie să trăiești singur, într-o lume oarbă și meschină, printre fețe goale și chipuri fără nume, zbătându-te într-o mare a suferinței. Sunteți sortiți pieririi. Nu ar fi oare, mai ușor… să mori direct?

Acum înțeleg, rostește fata. Ți-e frică, nu-i așa?

– Nu, zâmbi figurina, iar ochii ei devin negri. Eu sunt frica…

Copila se ridică și iese din sală.

Foto: Raluca Țonea

(NE)CUNOSCUT

(NE)CUNOSCUT

Embrace Your Complexity!

Embrace Your Complexity!

0