Castelul din Nori

Castelul din Nori

Îți savurezi cafeaua pe canapeaua de lângă fereastră și privești, gânditor, oamenii ce  își antrenează o nouă zi a săptămânii în tumultul cotidian. Ploaia se avântă peste oraș. Ai 30 de ani, timpul a trecut și peste tine. Ieri abia împlineai 18 și încă de atunci erai pornit, încrâncenat, dădeai cu piciorul în vise, în speranță, te pregăteai pentru “greul” vieții, pe care credeai că îl întâmpini încă de atunci.  Și mult mai grav, credeai că îl poți întâmpina așa. Singur. Cu picioarele pe pământ, doar tu.

Dar n-ai știut sau poate n-ai observat… Pământul se rotește.

Fixezi bulevardul… și-ți apare ea în minte. Nu te-a mai bântuit de mult fantoma ei, 10 ani de zile. Dar te uiți în jos, la copaci și la stradă, privești parcul, ceasul și banca… Te miri și tu, mă mir și eu. Cum de ți-ai putut aminti-o așa târziu?

O iubeai? Te iubea? Ți-a spus-o întotdeauna, fără rețineri, așa cum voiai s-o auzi. Și atunci de ce te întrebi încă o dată?

A fost prea mult pentru tine un umăr pe care să plângi. Firea ta rece, ușor acidă, învelită frumos în dulceața tinereții nu a putut înțelege conceptul de dragoste fragilă. Mai mult decât atât, de dragoste fragedă. Ai luat fără reținere plăntuța din pământul ei, credeai, voiai, sperai că dacă o pui la soare o zi, două o să facă muguri. “Pământul nu i-a fost prielnic”, ai zis și ai rupt-o sub pretext că s-a uscat.

O vezi din nou, tânără în fața cinematografului, cu obrajii rumeni de la frigul lui februarie. Se reflecta lumina în ochii ei, sau ei înșiși emanau lumina? Da, da… Puteau topi o întreagă încăpere…

Nu ai ascultat ce a citit, ce a vorbit, ce a povestit domnul C. Erai departe, pe un nor de “Ce ar fi dacă”, voiai să oprești timpul, s-o zdruncini și s-o întrebi “Ce-ar fi dacă tu ești pentru mine?”. Ea ar fi zâmbit, timidă, din colțurile gurii.

Acum te oprești și îngâni încet răspunsul. Îl știi. Imaginea ta de atunci și maturul lucid ce rememorează nu par a ajunge la o înțelegere concretă, întrucât întotdeauna va exista un “Da” în străfundurile minții tale, asociat cu parfumul vremurilor apuse. Întotdeauna va exista ceva din ea în tine. Și totuși răspunsul este nu.

O vezi, cu rotunjimea trupului ei mlădios în diferite ipostaze scurte și rămâi fascinat de această proiecție a minții tale, căci ea, cea pe care ți-o amintești e doar o himera acum. Rătăcita undeva între trecut și “Ce s-ar fi întâmplat dacă”, pe fiecare alee din Grădina Botanică, uitată pe banca din IOR și pe peronul din gară.

Te întorci înapoi cu mintea și vrei să o cuprinzi în brațe, să o ții strâns și poate să o aduci cu tine în prezent. Dar nu poți. Ca orice iluzie, s-ar face scrum și n-ar mai rămâne nimic.

Așadar, o mai întrebi, din când în când, “Ai venit, de ce?” și te gândești dacă a rămas ceva, sau poate… Vrei să lași totul așa.

Răspunsul e “Ca să îți amintești.” Ca să ne amintim toate astea.

Redactor: Alexandra Ene
Foto: Alexandru Andrei Petrea

Povesti - Mihaela Noroc si Atlasul Frumusetii

Povesti - Mihaela Noroc si Atlasul Frumusetii

Înainte de Crăciun, vă istorisim O poveste alan-dala

Înainte de Crăciun, vă istorisim O poveste alan-dala

0