Prin București: la pas și…pe patru roți

Prin București: la pas și…pe patru roți

Să ne imaginăm următorul scenariu. E vineri seară, nu ai nimic de făcut așa că te decizi să mergi cu grupul de prieteni în oraș, la un cinematograf sau poate la o expoziție de artă. Ajungi la locul stabilit și te afli în fața unor scări, fără lift sau alt dispozitiv care să te ajute să le urci. Nimic neobișnuit până acum, corect? Dar dacă te afli într-un scaun cu rotile? Se schimbă perspectiva?

Pentru mulți, cuvântul “accesibilitate” reprezintă un termen destul de vag, a cărui definiție este, cel mai probabil, cunoscută dar a cărui însemnătate nu este pe deplin înțeleasă. Pentru persoanele cu dizabilități însă, acest cuvânt este aproape vital, fiind puntea de legătură între acestea și societatea în care trăiesc. Lipsa unor facilități special adaptate pentru diferitele deficiențe duc la îngrădirea mediului în care trăiește o astfel de persoană și chiar la izolarea și limitarea acesteia.

Ca să ilustrez mai bine acest concept și ce implică el din punct de vedere practic, m-am gândit să prezint un caz concret, trăit chiar de mine. Am decis să fac o plimbare prin București împreună cu trei colege pe un traseu destul de frecventat de tineri în fiecare zi. Am luat ca punct de plecare liceul Lazăr – parcul Cișmigiu și am luat-o la pas către Universitate. La o primă vedere, traseul nu pare a pune probleme, însă dacă te afli în postura unui utilizator de scaun rulant, situația se schimbă. Peste tot te lovești de eterna problemă a infrastructurii (sau, mai bine spus, a lipsei acesteia): scări imposibil de urcat fără un lift sau o platformă specială, borduri pe care îți este greu să le treci chiar și cu ajutorul celui care te însoțește, rampe construite doar pentru a respecta anumite norme, dar a căror funcționalitate poate fi oricând pusă sub semnul întrebării, iar acestea sunt doar câteva exemple. Desigur, în drumul nostru am găsit și un exemplu de “așa da”. La scările care duceau către pasajul de la Universitate se afla și o platformă care te putea ajuta să coborî până în pasaj. Domnul de acolo ne-a adus platforma (care se afla la baza scărilor) și ne-a asistat pe tot parcursul coborârii și, ulterior, al urcării.

Replica acestuia este un aspect ce trebuie menționat aici și care ne-a făcut să ne întrebăm cât timp va trebui să mai treacă până când societatea își va realiza cu adevărat lipsurile și responsabilitățile. Domnul respectiv ne-a spus, adresându-se mamei mele cu o voce (și o privire la fel de expresivă) între deznădejde și neputință: “Doamnă, eu vă aduc platforma, dar să știți că nu știu dacă o să vă ducă până jos”. Astfel, suntem nevoiți să utilizăm dispozitive uzate, ce au nevoie de reparații de întreținere pentru a fi funcționale, însă atât timp cât nimeni din conducere nu își asumă vreo responsabilitate și se limitează în a bifa încă o normă “respectată” în procesul nostru de dezvoltare ca și țară. De multe ori, ne mulțumim cu a vedea cifre și statistici prin care ne comparăm cu alte țări din Uniunea Europeană, dar ridicăm din umeri la orice întrebare ce vizează aspecte concrete.

În urma acestei experințe relatate anterior, fiecare poate trage propriile sale concluzii. Colegele care m-au însoțit mi-au spus că au rămas surprinse când au realizat câte obstacole poate întâlni o persoană nevoită să utilizeze un scaun rulant pe un traseu pe care ele îl parcurg cu ușurință. Și astfel, ne întoarcem la “accesibilitate”: un cuvânt mare, pe care multe instituții din țară ar trebui să și-l însușească nu doar pe hârtie, ci și în practică. Societatea noastră a ajuns să se piardă printre mărunțișuri birocratice, încât atunci când ne dorim să realizăm ceva pentru o mai bună accesibilizare, ne lovim de fonduri, infrastructură, aprobări. Soluții se pot găsi, însă fără conștientizare și asumare nu vom putea să evoluăm.

Foto: Monica Seiceanu

5 locuri de vizitat in vacanță

5 locuri de vizitat in vacanță

O nebunie frumoasă

O nebunie frumoasă

0