Oare ce-i cu fericirea?

Oare ce-i cu fericirea?

Vine, îți inundă sufletul cu euforie, cu plăcerea pură de a exista. Îți jertfește gândurile sinucigașe pentru a spori încrederea, iubirea, optimismul. Îți dăruiește prin simpla prezență străfundurile frumuseții, dar pleacă…Nu poate sta, nu te mai poate vindeca. Fericirea te înșeală cu certitudini, cu axiomele vieții, iar tu o crezi. Nu apuci să îți iei rămas bun, căci s-a dus de mult, și-a înzestrat alt purtător al suferinței cu darurile ei. După ce îți alunecă din posesie, o cauți cu disperare, întregul trup trudește să o descopere, să o renască. Corpul o vrea, mintea o vrea, toată ființa ta o cere extaziată, însă tu știi că atunci când o să-i pășești în brațe, ea te va umple cu al său erotism murdar al speranței și te va părăsi fără regret. Și totuși, te lași păcălit de seducția parfumului ei, îi îngădui să locuiască în tine.

Se creează o explozie. Fericirea este simțită de corp precum un drog lipsit de repercusiunile negative, te face să explorezi frumusețea îngrădită din detalii. Acoperă într-o mantie de invizibilitate terorile cotidiane. Îți devine cea mai bună prietenă, căci este singura care poate sădi în tine puterea de a penetra necunoscutul cu mult curaj. Ești complet învăluit de aura ei, oriunde pășești, imprimi o doză de seducție spre positivism, pe care cei din jur o asimilează cu ușurință.

Facem din această componentă a vieții un scop, ignorând relativitatea stării ei. Fericirea nu este materială, nu o putem poseda pentru o eternitate, căci ea nu dăinuie în exteriorul trupului nostru. Rădăcinile ei sunt înfipte adânc în suflet, într-un interior neexplorabil, nedepistabil. Căutăm esența beatitudinii departe de sursă, ne este mai ușor să ne descotorosim de povara avuției constante. Astfel, învinuim elementele externe pentru lipsa fericirii noastre, căci noi credem că aceasta vine odată cu o persoană, un lucru, un loc. În realitate, noi ne inducem acest sentiment, îl cultivăm cu propriile resurse spirituale, însă nu ne poate acapara ființa permanent, deoarece suntem construiți pentru a experimenta toate emoțiile. De unde am putea afla ce sunt frica, disprețul, tristețea, dacă nu ne-ar fi penetrat inima cu duritatea lor? Cum ar mai avea fericirea un impact atât de puternic asupra noastră dacă ar fi constantă? Astfel, însăși viața ne gestionează trăirile, ne poartă prin această tornadă ce are ca scop să ne ajute la evoluarea noastră mentală, socială și de ce nu, poate chiar fizică.

Din punctul meu de vedere fericirea este desertul de sfârșit, Mult așteptată, îți pui speranța în momentul savurării ei, însă trebuie să treci prin anumite etape pentru a obține, după existența ei se consumă. Este un întreg circuit, unde fiecare element este plasat cu grijă, nimic nefiind întâmplător. Euforie, efervescență și dulceață, fericirea ne prezintă efemeritatea timpului, a efectului și ne îndrumă spre căile cunoașterii. Nu o putem ține pe loc, nu o deținem, dar putem deveni însăși fericirea.

Grafica: Emma Ionescu

Generația actuală: plângem sau acționăm?

Generația actuală: plângem sau acționăm?

Un strop de utopie

Un strop de utopie

0