Și obiectele prind viață uneori...

Și obiectele prind viață uneori...

E ciudat că una din cele mai mari pasiuni ale mele din prezent a fost la un moment dat un motiv de ură. La început nu eram sigură ce aduce lumea pianului, eram prea mică, prea naivă ca să îl înțeleg pe deplin. Orele de meditații au venit ca un impuls din partea părinților care m-au luat de mână și m-au îndrumat în a mă dezvolta și pe plan artistic, nu numai pe planul educațional, tipic monoton la acea vreme. Cu pași mici însă am învățat notele, măsurile, liniile melodice, cântece întregi până am dat chiar mici concerte la festivaluri de muzică. Sincer, acum că pun aceste lucruri pe hârtie, mi se pare că era atât de frumos...

...până după doi ani, când acest frumos s-a degradat cu o viteză prea mare din motive mai mult sau mai puțin plauzibile. Susținerea slabă? Influențele rele? Programul din ce în ce mai încărcat poate? Ajunsesem în stadiul în care dispăruse plăcerea de a mai cânta, în care mă simțeam oarecum obligată să merg la acele ore de curs. Iar dacă melodiile nu sunt cântate cu dedicare și pasiune, mai bine sunt lăsate necântate. Lucru care s-a și întâmplat. Pianul dispăruse din viața mea. Am crezut că nu o să mai cânt niciodată. Eram prea naivă...

Au trecut ani și ani în care orga mea a stat pitită într-o cutie prăfuită în cămară. Au existat momente în care fredonam fără să vreau note de pe portativele mele vechi. Au existat seri în care am plâns, pentru că mă simțeam goală pe dinăuntru, pentru că ceva lipsea din mine. Se instalase nostalgia. O mică flacără reapărea încet-încet în sufletul meu, o sclipire artistică. Mă maturizam. Atunci am știut că pianul încă era o parte din viața mea, că îl iubeam prea mult ca să îl las, că am fost atât de obtuză să îl părăsesc pur și simplu.

Iată că, după ce m-am uitat lung timp de 8 ani la cum stătea orga mea cuminte în cutie așteptând, motivația nu a mai venit exclusiv din partea părinților, ci în special din partea mea. De la ura inițială am ajuns să ador acest instrument tocmai pentru că scoate ce e mai bun din mine. Deși orga, aparent complexă, nu este la fel de expresivă și de diversă ca un pian adevărat, încă am acces la o pianină la meditații. Nu cred că pot să laud destul această pasiune. Îmi oferă libertate, ușurința de a mă exprima, trăirea aceea pe care nu o poți avea decât cântând... Prin puterea sau delicatețea cu care lovesc clapele, prin îmbinarea de note și de măsuri, prin diferența pe care o fac diezul și bemolul, pianul îmi valorifică sensibilitatea. O și cât de sensibilă pot fi! Asta e și frumusețea de a practica un instrument, simți că pleci pe altă lume numai a ta, dominată de felurite sentimente pe care numai muzica ți le poate emana.

Cred că alegerea de acum o lună-două de a mă reapuca de pian a fost una din cele mai bune alegeri făcute în viața mea. Am parte de niște părinți minunați care mă susțin în tot ceea ce fac, cel mai bun profesor pe care mi l-aș fi putut dori vreodată, răbdător, dedicat, priceput și plin de umor, de prieteni care mă întreabă cum îmi merge pe acest plan (inclusiv prieteni cu care împărtășesc această pasiune) și, nu în ultimul rând, pe mine, mai matură, mai emotivă, mai implicată. Nu vreau performanță în această activitate. Vreau să îmi asigur o bucurie cu care mă simt completă. Iar de data aceasta va fi de durată.


Foto: Monica Seiceanu

Un strop de utopie

Un strop de utopie

Dacă nu vorbim noi atunci cine?

Dacă nu vorbim noi atunci cine?

0