Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Încă de când am învățat sa vorbim ni s-a pus celebra întrebare: “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, iar răspunsurile erau alese dintre puținele meserii pe care le cunoșteam la vârsta aceea: polițist, pompier, doctor, profesor, veterinar etc. Cu siguranță mai erau unii care preferau să îl ia pe “nu știu” în brațe și apoi să își continue liniștiți joaca.

Însă dacă la început adulții râdeau și ne lăudau pentru răspunsurile noastre puerile, în timp ce creșteam, această întrebare devenea din ce în ce mai serioasă, iar noi, din ce în ce mai confuzi.

Ajunși la liceu, începem să ne punem singuri întrebări despre viitorul nostru, întrebări a căror lipsă de răspuns ne dă din ce în ce mai multe probleme. Încă din clasa a noua, am observat foarte mulți profesori și adulți care scornesc tot felul de idei de programe și proiecte care să le vină în ajutor adolescenților indeciși. Vă sună cunoscute orele de dirigenție petrecute discutând despre cum să ne alegem drumul în viață, despre cât de important este acest lucru, chestionarele de pe Facebook, cărticelele cu tot felul de întrebări despre noi, despre plăcerile și pasiunile noastre care să ne ajute să ne autocunoaștem, sau târgurile, voluntariatele, broșurile, cursurile și câte și mai câte? Nu îmi spuneți că nu știți despre ce vorbesc! Sunt nelipsite din viața unui licean. Pentru cei câțiva norocoși care și-au descoperit deja pasiunea, acestea sunt sufocante. Pentru alții, plictisitoare și indiferente. Iar pentru marea majoritate, stresante. Pentru ca da, atâta timp cât nu ești complet nepăsător la tot ce se întâmplă, ești într-o măsură mai mare sau mai mică stresat de această alegere care „va fi totul în viața ta” cum mai spun adulții.

Pot să spun că am norocul să mă număr printre acei câțiva care știm deja ce vrem să urmăm, însă, asta nu înseamnă că am scăpat de probleme. Am realizat că dacă în urmă cu un an mi-a fost greu să îmi aleg liceul dintr-un oraș, acum trebuie să îmi aleg universitatea dintr-o lume întreagă, și este mult mai greu decât credeam. Așa că, înarmată cu multă speranță, curaj și cu ușurarea că mai sunt patru ani până la momentul decisiv, l-am luat pe tata după mine și am început sa cutreier târgurile de universități.

Primul târg la care am participat a fost toamna trecută. Ce să zic, boboacă în liceu de numai două luni, încă plină de extazul noutății generate de acea „viață de liceu” despre care povestea toată lumea, singurele motive de a merge la târg erau pura curiozitate, lipsa unei activități într-o după-amiaza de sâmbătă și, trebuie să recunosc, plăcerea de a te simți mai mare cu doi ani. Așa că m-am dus la Sala Palatului fără să am habar ce voi găsi acolo. Însă când am intrat și am dat de un șir imens de standuri ale universităților din întreaga lume, învârtit în curbe prin toate sălile și etajele, am rămas pentru o clipă blocată. Aici erau o mică parte din universitățile care ar putea fi pe lista mea de opțiuni, și totuși nu îmi dădeam seama cum aș putea vorbi cu toți într-o singură zi. Oricum, trebuie să spun că timp de trei ore am umblat printre standuri, întrebând în stânga și în dreapta de facultăți de arhitectură, încărcându-l pe tata de broșuri și cataloage, dându-mi numele prin bazele de date din tot feluri de țări și încercând să îmi păstrez zâmbetul la fiecare glumă proastă a câte unui străin dornic de vorbă. Și dacă crezi că după o zi acolo îți vei găsi facultatea dorită, te asigur eu că nu. Când într-un final am ajuns la capăt, am realizat că Franța și Italia, principalele mele ținte, nu veniseră, iar mica pădure de cataloage pe care o căra tata provenea din țări la care nici nu mă gândisem până atunci. Ba chiar am aflat și de existența unei mici țări pe nume Liechtenstein, al cărui nume mi-a luat două minute să îl pronunț. Iar dacă pentru cineva care căuta doar arhitectură a fost atât de greu, pentru cei care nu cunosc nici domeniul trebuie sa fie îngrozitor.

Trebuie să recunosc că cei de la târguri au o tehnică foarte ingenioasă: îți introduci datele personale într-un calculator și vei primi o etichetă cu un cod de bare pe care ți-l lipești pe tine și care va fi scanat de fiecare universitate cu care vei vorbi. Nu pot să vă spun decât că te vei simți ca un produs din supermarket umblător, scanat și re-scanat de zeci de ori. Oricum, târgurile astea sunt două-trei pe an și cum am spus, sunt un pas bun, dar nu sunt tot. Că vrei sau că nu vrei, ajungi la concluzia că tot mai bun este email-ul. O idee care mi s-a oferit a fost să îmi scot o listă de universități (posibile variante) prin târguri, de pe net și prin ce am mai auzit la care să scriu un email prin care să le spun situația mea (vârstă, țară, dorințele, bugetul, etc) și să îi rog să îmi spună ce ar trebui să fac pentru a mă pregăti, ce burse îmi pot oferi (dacă pot), ce șanse aș avea, ce trebuie să pun în portofoliu și tot așa. Nu vă pot spune ce a rezultat din ideea asta pentru că încă nu mi-am făcut curaj să le scriu. Nu știu de ce, dar imaginația mea (mereu prea multă) mă face să mă simt ca un mic prichindel în fața unui monstru cerând ajutor. Stupid, știu, dar dacă nu ar fi stupid nu ar fi rodul imaginației. Oricum, o să încerc. O să îmi fac eu curaj, și dacă nu eu, o să mă bată ai mei la cap. Totuși, mi se pare o idee bună aceasta comunicare virtuală cu așa zisul “monstru”.

Am dat și de câțiva „norocoși” care s-au înscris ca voluntari la târgul de universități RIUF și care au colaborat cu reprezentanții facultăților la care doreau să aplice. Cum așa? Păi simplu. Facultatea trimite un om sau doi. Ei nu știu de cele mai multe ori română, așa că cer un ajutor de la târg care să stea acolo două zile cu ei și să vorbească cu oamenii împreună cu ei. Și chiar dacă oamenii care vin la standul vostru sunt mulți, este imposibil ca în două zile să nu găsești câteva momente de liniște în care să schimbi idei cu partenerul tău străin și să îți faci intrarea. Dacă faci o impresie bună, te poți alege cu o scrisoare de recomandare pentru orice facultate din țara respectivă sau, dacă ești încă prea mic ca să te desparți de dragul tău liceu, va cere cel mai probabil să vii tot tu la anul să ajuți, ceea ce va duce în cele din urmă tot la varianta de mai sus. Sună bine, nu? Faci un voluntariat, îți iei o diplomă, te distrezi, și mai faci pe deasupra rost și de un loc la universitate.

Hai că nu pare chiar așa de greu, nu? Oricum, acest joc de-a prinselea cu universitățile este haios, orice ai zice. Cert e că tot ce am învățat până acum este că niciodată nu este prea devreme să începi să cauți, pentru că lumea asta este imensă, și niciodată nu o să știi când vei da de acel colțișor de rai pe care l-ai visat întotdeauna și care îți va cere cine știe ce limbă, proiecte sau portofolii. Eu spun să începeți să frecventați târgurile pentru ca ele vor face o triere serioasă în capul vostru. Apoi luați-o încet, țară cu țară, facultate cu facultate, și țineți cont de ce vă spune inima. Pentru că aici va urma să vă petreceți întreaga viață, și când e vorba de o viață frumoasă, mai lăsați de o parte rațiunea. E prea plictisitoare și riguroasă. Gândiți-vă ce vrea inima voastră. Mintea și așa are mult de lucru.

Hai, grăbiți-vă. Timpul trece. Luați-vă lupa și pălăria și să începem să săpăm pe acest glob după acel loc care s-ar presupune că ar trebui să ne facă oameni.

Grafica: Ilinca Costea

Fluent. Influent

Fluent. Influent

Câteva cuvinte cât o mie de gânduri

Câteva cuvinte cât o mie de gânduri

0