Interviu cu Recursive Delusion

Interviu cu Recursive Delusion

Membri: Erich Reinholtz – chitara solo (stanga sus), Gabriel Dobre – voce (stanga jos), Livia Bălănoiu – clape/backing vocals (mijloc sus), Vlad “Ducu” Nastea – tobe (mijloc jos), Alex Ioniță – bass (dreapta sus), Radu Bogza – chitara ritm (dreapta jos)

Fie că vorbim de pop, rap, rock, trap sau clasic, stilurile și gusturile muzicale diferă de la o persoană la alta. Recursive Delusion este o trupă de metal experimental, stil ce nu se bucură de o mare promovare pe piața muzicală din România, a cărei membri sunt 6 tineri talentați din București pe care m-am gândit să îi descoperim într-un mic interviu

Pentru cei care nu vă cunosc, puteți face o scurta descriere a trupei?

Gabi: Trupa noastră se remarcă prin îmbinarea mai multor stiluri foarte variate. Este ceva nou, diferit și complex. Noi sperăm ca publicul să fie deschis la experimentul nostru.

Orice poveste are un început. Al vostru cum sună?

Radu: Ideea de trupă o aveam în cap de ceva timp, însă abia după ce l-am întâlnit pe Ducu a început să se formeze ceva concret. După câteva luni de repetiții într-o formulă restrânsă și cântând cover-uri, Ducu, pe atunci chitarist, a decis să treacă la tobe, urmând să căutăm un alt chitarist. Astfel, am dat de Erich, adăugând treptat și restul membrilor.

De ce metal și nu alt stil?

Erich: Noi am vrut să cântăm manele, dar nu ne-a lăsat Gabi 😦

De unde v-ați inspirat pentru numele formației și ce semnifică?

Erich: Jumătatea secundară a numelui își are originea în faptul că melodiile noastre sunt asemenea unor iluzii. Când te aștepți să auzi un riff agresiv, te luăm prin surprindere cu un pasaj melodic. Și, în timpul unei părți liniștite, ar putea oricând să înceapă un breakdown violent și brutal.
Pe de altă parte, o funcție recursivă este una care se autoimplică. Ea poate avea un punct de oprire, sau poate să se repete la infinit. La fel și noi, nu dorim să avem niciun fel de barieră în drumul nostru, având aspirații cât mai mari.

Livia, cum e să fii singura fată din trupă? Cum te înțelegi cu băieții?

Livia: La început când am intrat în minunata familie „Recursive”, nu am fost singura fată din trupă. Pe parcurs însă am ajuns să mă văd pusă față în față cu cinci băieți care mi-au devenit frățiori fără ca măcar să-mi dau seama. Suntem foarte apropiați, ne înțelegem super și nu mi-aș putea imagina viața mea fără ei. O fac mai…nebună decât este deja. Țin la toți nespus.

Cum ați reușit să vă afirmați pe scena de underground?

Ducu: Scena underground din momentul actual este una foarte bine divizată pe stiluri. De la thrash la black și de la black la death, comunitatea este ca un copac cu niște ramuri destul de bine definite. Desigur există și câteva excepții, și posibil ca acesta să fie motivul pentru care lumea a fost cel puțin intrigată de ce facem noi. Nu aparținem unui stil anume, pentru a fi sinceri, nici noi nu putem defini foarte bine ce facem. Din acest motiv, facem parte dintr-o nișă alături de alte trupe superbe, care nu aparține unei ramuri, care este probabil văzută ca o abordare nouă asupra muzicii.

Ce artiști vă influențează stilul?

Erich: În afară de eternul Salam, fiecare ascultă în general alte subgenuri de muzică. De aceea, compozițiile noastre nu se pot încadra într-un anumit stil. Bineînțeles, o influență mare e reprezentată de trupe de simfonic (Epica, Septicflesh). Recent, am început să abordăm riffuri cu tente progresive (Periphery, Tesseract, Dream Theater, Scar Symmetry).

Cine sau ce vă ține uniți ca și trupă, ce vă motivează?

Radu: Muzica e cea care ne ține împreună (mai ales breakdown-urile) în ciuda certurilor care, inevitabil, mai intervin. De asemenea, e important să acceptăm ideea că vor fi concerte bune și proaste și indiferent de cum iese spectacolul, noi să învățam tot timpul din greșeli sau din criticile aduse.

Cum reușiți să împăcați muzica cu viața personală și școala?

Ducu: Pentru majoritatea membrilor trupei, muzica este una din prioritățile principale. De regulă, școala nu este interferată prea mult de trupa, decât dacă avem vreun concert pe undeva sau ceva de repetat urgent. În schimb, viața personală este clar umbrită de trupă în unele cazuri. Toți au trebuit ca la un anumit punct să renunțe fie la o zi de odihnă, fie la niște planuri cu prietenii sau familia. Deși nu e cea mai ușoară treabă de făcut, mereu a fost ceva ce toată trupa a respectat pentru a putea duce muzica la un nivel mai mare decât „hobby”.

Care e cel mai mare vis al vostru (ca și formație)?

Alex: Ca orice formație, vrem să fim cât mai cunoscuți, să ne afirmăm cât mai mult și să ajungem la fest-uri cât mai mari. Am început cu festivalul Rock ‘n’ Iași, care pentru noi a fost o experiență unică. Sperăm că este doar începutul și cu timpul vom ajunge la fest-uri mult mai mari.

Un ultim cuvânt, un mesaj pentru cititorii revistei.

Erich: În fiecare zi, visez la o lume în care oamenii sunt mai toleranți față de cei cu preferințe diferite în muzică. Din punctul meu de vedere, într-o lume în care perspectivele au frâu liber, trebuie să ne ținem mintea deschisă. Sper să vină ziua în care orice persoană poate avea curajul și înțelepciunea să afirme că gusturile sale nu sunt tiparul perfecțiunii și al corectitudinii.


Foto: Arhiva persoanal Recursive Delusion
Colaj realizat de Monica Seiceanu

„O minte sclipitoare”, Sylvia Nasar

„O minte sclipitoare”, Sylvia Nasar

Types of Teenagers

Types of Teenagers

0